Mărturisitorii

 Mărturisitorii,     ->   http://www.sfintii-inchisorilor.ro/

„Dacă în faţa omului contează a face, în faţa lui Dumnezeu contează a fi”(Părintele Hrisostom Manolescu)
Unul dintre blog-urile peste care arunc câte o privire, zilnic, este şi http://apologeticum.wordpress.com/. Îmi recunosc puţina cunoaştere în aria vieţii sfinţilor, însă mărturisesc atracţia spre domeniul amintit. Într-una dintre vizitele mele virtuale de săptămâna trecută, am întâlnit o primă ediţie a unei lucrări, ce se doreşte a fi, parte a drumului iniţiatic din procesului de canonizare al Sfinţilor Închisorilor.

Structurată pe trei capitole consistente: minuni, mărturii şi repere, oferă o imagine de perspectivă asupra vieţii din închisoare a sfinţilor, a minunilor săvârşite de aceştia precum şi câteva repere din existenţa părinţilor ce au supravieţuit regimului comunist.

Am trecut de nenumărate ori prin Aiud şi am avut ocazia să vizitez şi Memorialul Holocaustului de la Sighet dar niciuna dintre aceste experienţe nu mi-au dezvăluit chinurile îndurate, viaţa inumană, crimele sau sfinţenia din închisorile comuniste. Nu puţină fost surprinderea mea să observ interesul creştinilor din alte părţi ale lumii pentru moaştele sfinţilor români şi nepăsarea, ignoranţa şi delăsarea de care dă dovadă al nostru popor.

Note de lectură:
• A se vizita „Mănăstirea Sfânta Cruce” din Aiud
• Influenţa asupra generaţiilor :

          „- Ce importanţă are neamul în mântuirea noastră?

- Pentru mântuirea noastră (Dumnezeu - n.r.) lucrează în două feluri: prin atitudinea personală şi prin atitudinea colectivă. Adică fiecare dintre noi e responsabil cu îndeplinirea sau neîndeplinirea misiunii neamului românesc. Vom fi judecaţi ca neamuri, nu vom fi judecaţi numai ca persoane. Vom fi judecaţi de Dumnezeu şi pentru ce am făcut, dar şi cu ce am contribuit la pieirea sau la resuscitarea neamului. Am să vă dau un exemplu. În închisoare am fost mutat, după anchetă, la Aiud şi am fost în vagonul de tren cu doi deţinuţi de drept comun. Unul era un criminal, în vârstă, şi celălalt era un copil de 15 sau 16 ani, un ţigănuş, care furase şi, parcă îmi aduc aminte, parcă şi omorâse pe cineva. Şi l-am întrebat, am stat de vorbă cu el: „De ce ai făcut lucrul acesta?” „Eu nu am fost hoţ şi tâlhar, eu am fost haiduc. Eu i-am atacat pe cei bogaţi şi pe aceia îi furam, pe cei săraci nu îi furam.” „Bine, dar unde ai învăţat chestia că ai dreptul să omori?” „De la Arghezi.” „Cum aşa?” „Noi învăţam poezia «dă-l pe burghez pe răzătoare» şi aşa mai departe.” Şi mă gândeam la ce spunea părintele Stăniloae, că, în faţa lui Dumnezeu, când vom fi judecaţi ca persoane, vom răspunde nu numai pentru faptele noastre, ci şi pentru influenţa acestor fapte peste 10 ani, peste 100 de ani. Mă întrebam ce face Arghezi acolo, că o generaţie întreagă a fost otrăvită cu poeziile lui. Oameni care au făcut crime, oameni care s-au socotit îndreptăţiţi să omoare sau să jefuiască sau să facă alte rele celor care erau bogaţi. Nu ştiu, poate erau drepţi, poate erau nedrepţi, dar toată chestiunea aceasta cade pe seama lui Arghezi şi peste 100 de ani.”

• exemplu de tortură:
       ”Iată cum descrie o mărturisitoare, Aspazia Oţel Petrescu, tortura la care a fost supusă de anchetatori: „După o vreme şi-au spus că bătaia corporală nu duce la niciun rezultat. Eu aveam ţesuturi friabile, făceam vânătăi foarte uşor, cred că spatele meu arăta groaznic. Îl simţeam numai jar şi numai durere. Şeful a poruncit să se aducă ceea ce el a numit «calul». Erau două scaune puse faţă în faţă, cu spătarele în exterior. În unul din spătare erau tăiate două rotunduri. M-au aşezat pe banca formată din cele două scaune şi mi-au trecut picioarele prin cele două găuri astfel încât tălpile goale erau complet expuse la lovituri. M-au legat de celălalt spătar, iar şeful a încălecat peste picioarele mele cu faţa spre mine. Ajutorul său mă lovea peste tălpi, nu ştiu cu ce pentru că nu puteam să văd din cauza şefului destul de masiv. Loviturile erau cumplite. Le simţeam ascuţit în tot corpul, în inimă, în rinichi, în ficat, în creier. Mai târziu am simţit că între organe şi terminaţiile nervoase din talpa piciorului există o relaţie. Fiecare parte a corpului are o zonă reflexă specifică ce corespunde terminaţiei nervului. Acţionând asupra zonelor reflexe din talpa piciorului, se acţionează, de fapt, asupra organelor corespunzătoare. Cea mai grea lovitură am primit-o în bolta piciorului stâng. Am rămas cu o durere pentru toată viaţa, durere care, la frig, devine de nesuportat. În tot acest timp şeful mă plesnea din când în când peste faţă şi îmi cerea legăturile din Alba. Se întrerupea când îl încuraja pe călău: «Dă-i, dă-i, dă-i!» Eram năucită. Mă rugam cu disperare să mor, să înceteze supliciul. Mă rugam să pot măcar urla. Dar nu puteam scoate niciun sunet. Mi-am încălţat sandalele pe nişte tălpi care erau o flacără dureroasă.”

Cărţi:

• În Duhul Adevărului, Ilarion Felea
• Din temniţe spre Sinaxare, Justinian Chira
• În temniţele japoneze, Olga Moss
„Acolo unde lipseşte curajul nicio altă virtute nu poate supravieţui.”(CS Lewis)