Ultima apariţie aflată sub semnătura Aurorei Liiceanu, păstrează orientarea şi stilul deja încetăţenit al autoarei. Structura profesională şi formaţia de psiholog, paşii făcuţi în comunism precum şi experienţa personală se regăsesc pregnant în întreaga antologie de texte.
Elogiul adus Maramureşului, problema copilului şi a familiei contemporane precum şi nevoia omului de a fi admirat au reprezentat puncte deatracţie personală.
Una dintre imaginile ce a căpătat claritate în mintea mea, în urma lecturii, a fost aceea a problemelor rezultate în urma unui divorţ. Puţini dintre cei care au parte de o separare a mariajului conştientizează că există şi soluţionări constructive a situaţiei. Tot redus este şi numărul celor care îţi dau seama de implicaţiile grave din viaţa unui copil pe care le generează: trocul de negativitate, tendinţa de răbunare a eşecului prin intermediul copilului sau egoismul personal îndreptat spre trezirea în copil a sentimentului de îndatorare pentru viaţa sacrificată în scopul creşterii şi educării lui.
Nimeni nu poate nega că un copil devine o armă a conflictelor între părinţi. Este o armă ieftină, pentru că poate fi manipulat,poate fi stăpânit de părinţi. Este mic, inocent, dependent de părinţi uşor de păcălit.
Mamele care deţin custodia copilului pot profita de culpabilitatea tatălui care părăseşte cuibul conjuugal, lăsând un loc gol. Accesul tatălui la copil poate fi controlat cu dibăcie, într-un registru al răzbunării, pentru că puterea o are mama.
Lucurile se schimbă când mama îşi ia adio de la tatăl copilului ei şi se întoarce spre sine, îşi soarbe conştient singurătatea, implacabila separare şi începe să se simtă victima libertăţii acordate lui. Libertate pe care ea nu o are. Urmarea este firească: prezenţa lui trebuie dozată . În fond, el trebuie să plătească abandonul. Prezenţa lui trebuie drămuită.
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu