Între viaţă şi cărţi, N Steinhardt

Orice împlinire artistică a implicat şi va implica întotdeauna curajul şi libertatea.”

Cutremur al comodităţii: e prima idee ce îţi înfioară creierul la contactul cu oricare dintre operele lui Nicolae Stainhardt. Profunzimea, imensitatea lecturilor, raţiunea, sensibilitatea, adâncimea sensului, constructivismul criticilor sunt doar câteva dintre aspectele născute din contactul cu opera lui Stainhardt. Imensitatea afectivului şi intelectului adevăratului om stârneşte în oricare dintre noi, cei efemeri, sentimentul micimii noastre în faţa unor asemenea valori. E momentul să arătăm măcar o fărâmă de recunoştinţă faţă de bunătatea critică, supremaţia morală şi imensitatea intelectuală a valorilor umane româneşti.

Referitor la capodopera Între viaţă şi cărţi aş dori, mai întâi, să îmi exprim neliniştea, teama că ar putea fi adevărată supoziţia generată de unul dintre scrierile romanului(„Reţeta ideală a unui roman de tip nou”): N Steinhard aşează, prin caracteristicile esenţiale ale romanului contemporan, nivelul intelectului de azi la un nivel minim. Unicitatea personajului, monologul esenţial, incertitudinea clasei sociale, a vârstei, a stabilităţii spaţiale precum şi tânguirea, bocetul, bolborosirea singurului protagonist al cuprinsului mă trimite cu mintea la incapacitatea noastră, a celor din ziua de azi, de a înţelege structuri verbale şi de conţinut ceva mai complicate decât atât. Personajul central al romanului despre care se face vorbire- unicul, insul, sinele conştiinţa, vocea – nu cugetă şi nici nu cuvântează; ci se frământă şi scânceşte. Lăuntrul psihic mai este eventual străfunlgerat de aduceri-aminte, altmiteri nici el nu ştie ce e cu dânsul şi nu poate trăda intenţiile de anonimat şi ne-întruchipare ale autorului. Să fie oare facilizarea comprehensiunii înscrisurilor cauza simplificării scrierilor contemporane?

„A îndrăgi numai o anumită formulă(reţetă) în artă nu-i dovadă de rafinament sau adâncime: numai de imposibilitate a scuturării jugului apăsător al gusturilor neaerisite. Poate că se numeşte intelectual(ori om de gust, nu rob al gusturilor) cel care nu citeşte ori nu ascultă ori nu priveşte ceea ce-l interesează, ci mereu îl interesează ceea ce priveşte, ascultă ori citeşte. Intelectualul ar fi cel care poate ieşi din sine; creatorul se mărgineşte, admiratorul dimpotrivă.”

„Ferice de cei care s-au prins, se prind şi se vor prinde în provizoriul joc şi-i vor da consistenţă, căci niciodată nu se vor plictisi şi nu vor înseta sau flămânzi după prinsori.”

„Sartre afirmă că suntem condamnaţi la libertate; Merleau-Ponty că suntem condamnaţi la a da sens. Această declaraţie din urmă pare a fi şi mai adevărată decât prima. Dar lucrul cel mai adevărat pare a fi că în lumea aceasta – dacă ne cunoaştem interesul şi ne vrem fericirea – n-avem încotro, suntem osândiţi a face fapte bune şi frumoase!”