E clar: nu mi-am dorit nicio secundă să ajung la ultima sa filă. Pagină cu pagină am simţit plăcerea unei adevărate lecturi, mi-am bucurat simţurile înfruptându-mă din erudiţia, măiestria scriitoricească, limpezimea cugetului, seninătatea afectelor împletite în scurte sugestii de parcurs. Au trecut doar minute şi deja îmi e dor !
Infime(cantitativ) pasaje din gândurile rapide ale domnului Pleşu
Singurătatea e materia primă a reflexivităţii şi a construcţiei de sine. Dumnezeu – s-a spus – este ceea ce ştie fiecare să facă cu propria sa singurătate.[…] Răgazul este valorificarea intensă a non-activităţii. E înlocuirea eficienţei prin plăcere, savoarea decuplării, capacitatea de a te lăsa absorbit de respiraţia lumii.[…]Un moment de libertate. Fără complementul răgazului restaurator şi fără vaccinul singurătăţii, munca recade în semnificaţia ei originară: aceea a pedepsei meritate, după derapajul păcatului originar.
Banii aduc, cred, fericirea. Un fel de fericire. Cea râvnită de toată lumea. Trebuie spus mai degrabă că banii nu aduc decât fericirea. Tot restul, tot ceea ce face valoarea şi sensul vieţii, vine pe alte căi sau alte mijloace. Sau nu vine. Dar, în orice caz, nu i se poate plăti valoarea în bani.
N-avem timp, n-avem răgazuri de reîmprospătare, ne-am pierdut singurătatea, adică şansa confruntării raţionale cu sine şi cu ambianţa în care ne mişcăm. Reflecţia este înlocuită tot mai des de emotivitate barbară şi instinct de conservare. Nu ne mai definim prin ceea ce suntem ci prin ceea ce respingem. Portretul nostru este suma insatisfacţiilor şi al balastului de ură pe care l-am acumulat. Lovim pentru a trăi şi ne confecţionăm fericirea din fragmente de bombăneală şi deriziune.
Iubirea adevărată e creatoare, mobilizatoare, restauratoare. E tonică, simplă, vitală. Amărăciunile, neîncrederea, infernul geloziei, suspiciunile mărunte, spaima de viitor şi tot alaiul de indispoziţii cotidiene care confiscă uneori, inflaţionar, viaţa cuplului, sunt preliminarii şi semne ale ratării. Iubirea fericită este, dimpotrivă, un corelativ al reuşitei umane, o binecuvântare care îmbogăţeşte inventarul destinului pământesc. Fericirea se multiplică atunci când e atentă la fericirea partenerului, iar fericirea cuplului aşază asupra întregii comunităţi un cer mai curat şi mai hrănitor.
E o întrebare veche, întrebarea lui Aavram către Dumnezeu, înaintea condamnării Sodomei. Care trebuie să fie, înlăuntrul unei comunităţi proporţia dintre bine şi rău, astfel încât, comunitatea cu pricina, să fie iertată, ocolită de pedeapsa ultimă? Câţi dintre locuitorii unei cetăţi trebuie să fie buni, pentru ca răul din ea să nu ducă la dezastru? Măcar zece, sună răspunsul Domnului, după intermedierea patetică a lui Aavram. Zece. Adică foarte puţini. Nu se cere ca binele să fie majoritar, nici în fiinţa colectivă a planetei, nici în viaţa individului izolat. Se cere doar ca binele să existe, să fie identificabil, fie şi într-un dozaj minimal. Dacă e prezent, lucrează, ca drojdia în alcătuirea aluatului. (şi ne mai plângem de lipsa speranţei)
A face din fiecare circumstanţă un exerciţiu de discernământ e cheia optimă a identificării lucrurilor importante , care, de la caz la caz, capătă culori, definiţii şi funcţii diferite. Lucrurile cu adevărat importante sunt cele care pun, în jurul satisfacţiilor zilnice, un halou de nelinişte. Sunt distanţa fără de care nici un episod trăit nu are adâncime. Am aflat, că mai important decât să ştii care anume sunt lucrurile importante e să ai încredinţarea că asemenea lucruri există şi că ele sunt stele fixe ale oricărei încercări omeneşti.
Oamenii cu adevărat vii sunt cei care nu trec pe lângă Dumnezeu fără să îl recunoască. Oamenii veacului, adică ai momentului, se simt bine în postura de fiinţe cunoscătoare. Credinciosul e cineva, care vrea, în plus, să fie o fiinţă re-cunoscătoare.
Potrivit Evangheliilor, Salvatorul lumii, speranţa lor ultimă, şi-a făcut apariţia, iarna, într-o iesle încălzită numai de răsuflarea vitelor . Aşa se strecoară uneori, soluţia în istorie: în chip discret şi mizer. Frigul nu e , în cazul acesta, frig pur şi simplu, ci o parabolă a lumii. Iar a spera, nu e nimic mai mult decât a fi atent la aburul cald al respiraţiei tale, în care, se amestecă, ritmic, respiraţia vitelor cu respiraţia lui Dumnezeu.
Cărţi
The force of character . And the lasting life, James Hillman
