Mi-am oferit o nouă şansă de a o înţelege....Un al doilea roman al laureatei Nobel pt literatură...
Fragment:
Soţia ofiţerului aşteaptă în hol. Înainte să se învârtească cheia pe dinafară, ea îi deschide uşa din interior. Îi ia bărbatului servieta din mână şi chipiul de pe cap şi spune DELTA DUNĂRII. Ofiţerul mormăie şi încuviinţează din cap. Merge pe urmele nevestei la baie traversând camera. Soţia şade deja pe capacul lăsat al closetului. El îşi scoate cizmele şi le pune în faţa uşii. Soţia îi spune, scoate-ţi cocoşelul. Ofiţerul îşi socate pantalonul de la uniformă şi îl dă nevestei, ea-l împătureşte şi-l pune pe braţ. El îşi scoate izmenele şi se aşază cu picioarele crăcănate peste lighean, se lasă în genunchi şi vede pătrăţelele de faianţă de deasupra oglinzii. Membrul îi atârnă în apă. Când testiculele i se scufundă, soţia îi spune, bine. Când testiculele plutesc la suprafaţa apei, plânge şi ţipă, te-ai regulat până te-ai stors de tot, până ţi cizmele-ţi sunt blege. Ofiţerul îşi apleacă obrazul între genunchi, vede testiculele lui plutitoare, îţi jur, spune el, dragostea mea, îţi jur.
Mi-a trezit un zâmbet fin...mi-a rămas în minte...poate pentru că nu am trăit în perioada cu pricina sau poate pentru că nu reuşesc să înţeleg o realitate apusă.
